Un catch-all party aproape credibil

de Razvan Zamfir

Evident, PSD ameninta. Un partid mamut, puternic in filiale, cu un nucleu dur in expansiune (multumita guvernului de incropeala al pnl), la un pas de iesire din criza de leadership, cu un scor bun la europarlamentare (surpriza alegerilor, din punctul meu de vedere), PSD e singura temere a politicii portocalii.

Asa ca, in timp ce fuziunea PD – PLD e tratata ca o eroare politica de analisti si liderii liberal-democrati din teritoriu, ar putea fi o buna miscare in perspectiva, orchestrata, insa, deosebit de prost.
PSD are capacitatea de a se regenera, cu o viteza inconstanta, ce-i drept, dupa orice infrangere. Dupa tentativa esuata de a-l demite pe basescu, psd era in moarte clinica. Dupa ce pana si o parte a nucleului dur al pesedistilor votase in favoarea marinarului (pardon, navigatorului) portocaliu, iar social-democratii faceau mitinguri comune cu tribunul (!) si pareau deja cooptati in guvernarea schioapa liberalo-udemerista, PSD sta iarasi pe propriile picioare. 10 europarlamentari, in contextul in care PD are 13, e un succes. Un scor obtinut in conditiile in care Mircea Geoana ocupa formal functia de presedinte, iar Iliescu se constituie in aripa dizidenta. Pe scurt, social-democratii se redreseaza, ceea ce era si de asteptat intr-o tara cu un electorat predominant de stanga.
Era nevoie asadar de o miscare inteligenta a presedintelui (Romaniei). PD are (inca suficienta) popularitate, insa structurile din teritoriu (care dau, in fond, dimensiunea unui partid) sunt mult sub tentaculele pesedintilor. Bineinteles ca fuziunea cu PLD nu rezolva starea din teritoriu. Ba din contra, impinge cateva filiale catre divort si reluarea relatiilor cu national-liberalii, insa poate creea o iluzie: unificarea a doua forte politice importante – PD (recunoscut drept castigatorul alegerilor pt PE) si PLD (un partid de cadre). Asadar, PD-L. Bun si prost, simultan. De ce?

• BUN. Fiindca pastreza un brand consacrat, cu suficienta popularitate (PD), aflat in opozitie (deci, inca, posibilitate de crestere) si, totusi, aduce un element nou: cateva personalitati cu procentele lor aferente. Avem si o inclinare fina catre liberalism, discreta, de eticheta, potrivita intr-o societate in care liberalismul e, in totala in contradictie cu directia europeana, oarecum echivalent cu “elitismul”. Adaugam “trandafirul” (simbol socialist, dar nu conteaza, oricum nu intereseaza pe nimeni) si am putea avea in sfarsit un catch-all party romanesc.

• PROST. Fiindca tinde sa transforme fuziunea intr-un simulacru, reducand totul la inscrierea in PD a lui Stolojan & Co, si, respectiv, adaugarea unui L undeva in dreapta siglei (ca semn de apreciere). Dorinta de a exprima continuitatea partidului prezidential (care n-ar trebui folosita ca o formula depreciativa – e totusi un instrument al transformarii in republica prezidentiala) PD prin tanarul PD-L afecteaza credibilitatea noii formatiuni. Faptul ca “se insereaza valori liberale in programul de guvernare” nu poate masca faptul ca fuziunea e defapt acceptarea in PD a catorva peledisti de frunte pe functii de conducere. Iar asta e o problema. Fiindca absorbtia lui Stolojan nu cred ca va aduce nici procentele necesare si nici nu infige mai adanc radacinile in teritoriu. Iar din punctul meu de vedere, PD are nevoie doar de filiale mai puternice si de imaginea consolidata a unui partid de masa, cu un nucleu dur puternic si inversunat la urne. Altfel, nu va fi decat piticul care a reusit sa treaca la alegeri printre picioarele pesedeului.

In alta ordine de idei, criteriul ideologic mi se pare anacronic. Normal ca o constructie popularo-liberala e intr-o oarecare masura fortata, insa in teoria politica moderna, ideologia ocupa un loc secundar. Ne-am putea referi la modelul american (nu e exemplul meu preferat, dar e foarte potrivit acum) unde republicanii reunesc aripi liberale si conservatoare. Mai mult decat atat, un catch-all party e ideal pentru sistemul de vot uninominal majoritar (castigatorul ia tot), propus de presedintie. Asa ca masura prezidentiala de unificare a celor doua formatiuni si, mai ales, rezultatul, nu-s chiar miscari browniene politice, ci se pot dovedi o strategie castigatoare. Mai mult, aparitia unui partid mare (incercarea PD-L) ar trimite PNL direct in randul 2 al politicii.
Oricum, avem o cristalizare a scenei. Aliantele electorale sunt un subiect deja compromis, asa ca disputa la alegeri va trebui sa aiba loc intre formatiuni puternice, capabile sa alcatuiasca un guvern (poate chiar 2-3, daca ne gandim la remanieri) singure, ori alaturi de un partener capusa, gen udemere.

Becali, intre dionisiac si apolinic (rasete in fundal)

de Razvan Zamfir

Pornim de la premiza ca in Romania gafele comunicarii politice sunt oricum greu de sesizat. Am avut ani la rand un partid social-democrat care nu evita derapajele nationaliste si o serie de oameni politici care promovau, simultan, idei antitetice. Deci, discursul carpit, facut in graba, in deplina concordanta cu “ultimele studii sociologice”, e o realitate bine ancorata in imaginarul politic autohton.

Pe de alta parte, occidentalizarea tehnicilor de comunicare politica a deschis piata pentru un nou tip de expertiza. Ne-am fi asteptat asadar, ca, in urma investitiilor solide, discursul public sa ocoleasca cel putin marile gropi ale autostradei verbale. Insa, politica romanesca e de factura “traditionalista”, iar vechile obiceiuri mor greu.

Studiu de caz: G.G. Becali

Ok, recunosc de la inceput ca o sa fiu malitios. In sensul in care, constient ca exista derapaje mult mai grave in textele recitate sau doar semnate de politicieni, eu aleg, de buna voie, sa sanctionez o scapare pe care, sunt convins, liderul penege-cede nu si-o poate asuma.

Dupa alegerile europarlamentare, decidem (asa, de dragul nostalgiei) sa vizitam lacasul on-line al celui care nu a reusit sa culeaga roadele electorale ale milioanelor de euro cheltuite in vazut public. “Ghinion”, am zice noi, si ne-am insela amarnic. Fiindca, vedeti voi, Becali pune altfel problema, mult mai filozofic: “Ce nu te omoara te face mai puternic!”. Bun asa! Un motto consistent, bine infipt in constiinta publica, bine ales pentru cel care a pierdut sansa de e vizita Parlamentul European in interes de serviciu. Asta e, doar n-o sa ne agam de iluzia unei sanse pierdute. Asa ca, arborand un aer sobru, masculin si sigur pe sine, Becali ne linisteste: “Ce nu te omoara te face mai puternic!”.

Pana aici e ok. Suporterii PNG, pardon, alegatorii, s-au calmat si se antreneaza pentru primavara electorala.

Si totusi ceva nu se potriveste… “Poate ca Dumnezeu a considerat ca inca nu a venit timpul meu”, “Voi continua lupta pe care am inceput-o alaturi de voi, pentru oameni si pentru Dumnezeu”. Frumos, drept la inima electoratului crestin. Parca vad inca 0,03% scosi numai din minidiscursul asta. O formulare frumoasa, recunosc, care insa nu are ce cauta langa un citat din Nietzsche (“ce nu te omoara, te face mai puternic”). De data asta, principiul “un citat bine plasat te face intelectual” nu se poate aplica. In primul rand fiindca Becali e in multe feluri, dar intelectual… mai putin. Iar in al doilea rand, e cel putin penibil sa inchei un discurs politico-crestin, in care invoci Divinitatea de 2 ori, cu un citat din Friedrich Nietzsche, poate cel mai important filozof anti-crestin, autor al “Antichristului”.

Reiau ideea initiala: sunt convins ca Becali habar n-are de existenta textului aluia pe prima pagina a siteului png. Ba chiar daca ar sti, probabil ca oricum nu ar reprosa decat faptul ca n-au ales un filozof roman din care sa culeaga un citat (chiar, cu ditamai Tutea in cultura nationala crestina si anti-comunista, apelezi la Nietzsche? Prost jucat!) Dar chiar nimeni din anturajul imaginii sale, sa nu fi cautat pe google cine-i individul asta cu nume dificil…?

Din cate tin minte, sunt destui tineri in png care s-au ciocnit in liceu, macar de cateva ori, de scrierile neamtului citat de Becali. Asa ca, din fosta colegialitate, le bat un apropo… Nu foarte direct, insa, fiindca trebuie sa recunosc ca e amuzant sa vezi cum “Razboinicul luminii” apeleaza la textele unui important teoretician al nihilismului si al moralei sclav-stapan.

Ce urmeaza la alegerile din toamna…? Bineinteles, sloganul: Votati “supraomul” Gigi Becali!

Unim cuvinte. Fuzionăm idei.

La început fiecare a avut un gând. Unite, gândurile au dat naştere IDEII. Ideea a condus la comunicare şi astfel s-a creat COMFUSION. Este mai mult decât o echipă a comunicării. Este însăşi comunicarea. Comunicarea ce formează liderii.

Tinerii sub poarta Rashomon

de Cezar Bivolaru

Sub poarta Rashomon, ferindu-se de ploaie, un preot, un vagabond si un taietor de lemne, comenteaza uciderea unui samurai si violarea sotiei sale de catre criminal, care fusese, de fapt, prins si judecat. Felul cum au vazut cei patru martori acest fapt constituie chiar intriga filmului.Unul il vede pe criminal las si ticalos, altul il vede un fel de “macho” cu aer de cavaler. Pe sotia violata martorii o vad ba ca femeie virtuoasa, ba cu apucaturi de femeie usoara, si tot asa mai departe. Unul din martori – taietorul de lemne -, care nu s-a putut abtine sa fure de la cingatoarea celui mort un cutit scump, pentru ca avea multi copii de crescut, dar nici nu s-a dat in laturi de a mai salva luand cu sine inca unul, parasit de parintii lui pe drumuri. Personaje diferite, cu alcatuiri sufletesti la fel de deosebite una de alta. Puncte de vedere diferite, ce cauta in van un adevar, pe care toti il revendica.” (din ziarul Ziua, Octavian HOANDRA, Romani sub poarta Rashomon, 22.10.2007)

Kurosawa, regizorul filmului, Rashomon, (o capodopera realizata dupa cartea omonima a lui Akutagawa), reuseste sa atraga atentia asupra existentei multiplelor versiuni ale aceleiasi Realitati şi asupra imposibilitatii obtinerii unei versiuni definitive a Adevarului atunci cand sunt mai multi “actori” (martori).

Scena politica romanesca este dominata de 18 ani de versiuni discrepante de interpretare ale realitatii. E si normal sa fie asa. Pana in ‘89 exista o singura versiune acceptata. Doamne fereste, de o noua experienta asemanatoare.

Iata insa ce avem:

Versiunea nr. 1

Putine proiecte de corectare a derapajelor. Si mai putine de succes. O varianta in care toti se gandesc care anume e sursa neputintei si nu-si dau seama ca sunt chiar ei: reprezentantii metodei specific damboviţeane de abordare a problemelor: birocratie maxima, construirea unui zid intre supus si subiect, interventii, intarzieri si decizii halucinante ale justitiei.

Versiunea nr. 2

Observ ca si in randul tinerilor sunt unii dispusi sa continue linia deja consacrata. Un ambalaj frumos, reflectoare, poleiala, atentie la detalii, discurs political correct, doar ca total lipsit de substanta, de pasiune, de vigoare, de nou si de interesant. Plus ineficient. O cale sigura de ascensiune intr-o lume si in niste cercuri selecte pe care toti le blameaza(eufemistic vorbind).

Versiunea nr. 3

Tinerii plictisiti de Romania, care iau drumul strainatatii, isi sacrifica tineretea si sanatatea pentru ca metoda aplicarii stampilei a fost ineficienta.

Versiunea nr. 4

Tineri neinteresati de ce anume e bine si frumos sa spuna. De ce anume cred altii ca e acceptat si ce nu. Tineri care isi au curajul sa stige ce anume ii nemultumeste si sa propuna masuri noi de rezolvare a problemelor existente. Tineri cu atitudine proaspata, nepasatori in fata micilor satisfactii de salon, tineri care refuza preluarea unor teme de bon-ton, in fapt forme fara fond. Tineri cu un simt al raspunderii civice dezvoltat, constienti de problemele rezolvabile prin verbul si actiunea lor.

Versiunea ta?

Traian “Soundbite” Basescu

de Cezar Bivolaru

“Mircea, fa-te ca muncesti”, “golanii din Piata Universitatii”, “meandrele concretului”, “Cheia e la tine!”, “aici sunt banii dumneavoastra”, “Petrica, esti cel mai bun!”, “Iarna nu-i ca vara!”, ouale lui Nastase, “Sa traiti bine!”, “Draga Stolo…”, Geoana Prostanacul, “Ce vreti doamna, sa va fac hotel?!”, “ziaristii sunt ca niste TONOMATE CU EURO“.

Am incercat sa refac in randurile de mai sus o istorie a citatelor celebre ale oamenilor politici din 1989 pana astazi. In comunicarea politica ele se numesc “soundbites” si reprezinta o scurta secventa audio care poate fi raspandita si repetata cu usurinta de publicul larg. Un soundbite este laitmotivul unui discurs sau o replica bine sau prost plasata cu care politicianul se va asocia in menalul colectiv o buna bucata de timp. In enumeratia de mai sus am incercat sa dau mai multe exemple de astfel de soundbite-uri prin care Traian Basescu s-a facut remarcat. Desigur nu sunt toate ale lui. I-ati recunoscut pe Iliescu, Nastase sau Tariceanu, plus diverse sloganuri electorale.

Cea mai recenta secventa audio ce poate fi auzita in presa si care este repetata si multiplicata de ziaristi, analisti sau alte specii ale media este “tonomatul cu euro”. Un soundbite in stilul lui Gigi Becali, ca o mana cereasca pentru niste opinionisti plictisiti sa vorbeasca de uninominal, summitul NATO, violentele din Kosovo, Tibet sau despre Uniunea Europeana. Un subiect perfect pentru niste ziaristi ai cancanului si bascaliei.

Insa cea mai importanta functie a soundbite-ului “tonomat cu euro” este alta: distragerea atentiei opiniei publice de la informatiile “denigratoare” si anunume dezvaluirile din Jurnalul National referitoare la afacerile familiei Basescu. Dupa principiul cine tipa cel mai tare are dreptate, presedintele Basescu, a uitat de inalta functie pe care o ocupa si de cum s-a dat jos din avionul de Stockholm a si inceput a nu stiu cata batalie din razboiul cu presa.

Ca un presedinte de tara membra UE si NATO putea sa mimeze o minima decenta si sa emita un comunicat de presa prin Administratia Prezidentiala, sa intenteze un proces “moguluilor” sau sa-l sune pe Vladimir Putin si sa-l intrebe ce ar face el daca un jurnalist l-ar calca pe bataturi. Insa Traian Basescu a ales calea rafuielilor din birturile cu…tonomat.

Daca nu ai lecturi…

de Cezar Bivolaru

Daca nu ai lecturi poti cadea usor in plasa unor politicieni. Poti fi victima colaterala a luptei politice.

Ma refer aici la cei care inghit pe nemestecate proiecte de reformare a clasei politice din Romania. Mai precis proiectele de vot uninominal si cu precadere cel majoritar pe liste, in 2 tururi.

Pe langa faptul ca initiatorii il justifica ca un act de salubrizare(!?) exista si argumente de ordin stiintific de care nimeni nu sufla niciun cuvant.

Aveti placuta ocazie de a le citi acum, aici:

1. Proiectul va asigura dotarea scaunului parlamentar cu un individ nereprezentativ pentru circumscriptia reprezentata. El va fi parlamentar dupa ce va trece de turul 2 al scrutinului si va obtine majoritatea voturilor. Ei si ce, asta nu e bine? Nu si pentru democratie… Deoarece in turul 1 a obtinut cam 20-30%, asemanator cu un alt candidat, alaturi de care se va infrunta in turul 2. Iar la turul 2 il vor vota cam aceeasi simpatizanti, plus inca putini convinsi de el intre timp. Iata cum un candidat creditat initial cu mai putin de 30% va ajunge sa fie parlamentar si ne reprezinte.

2. Pe mult hulitele liste de partid pot figura academicieni, profesori, ingineri, medici cu un mare “defect”: nu stiu sa intre in hora campaniilor electorale. Nu pot manca mici si bea bere cot la cot cu votantii, nu pot dansa pe scene improvizate la minut alaturi de starlete pop. Si cel mai “rau”: oamenii acestia nu pot fi personaje mediatice. Riscam prin votul uninominal sa populam Parlamentul cu avatarurile politice ale unor actori.

3. Prezenta la vot este direct proportionala cu apetitul romanilor pentru politica: scazuta. Daca mai bagi si un vot in 2 tururi vei obtine un parlamentar votat de un procent nesemnificativ pentru circumscriptia respectiva.

4. Se acrediteaza ideea ca vom trimite in Parlament un om nu o lista. Ei bine nu e chiar asa… Candidatul va avea aceeasi notorietate care o avea si pe lista (asta daca nu cumva este ruda cu alegatorul sau vedeta de tabloid). Legatura dintre votant si votat se face prin media. Este greu de crezut, insa, ca in grila de programe a televiziunilor avide de rating isi va face loc lupta electorala din circumscriptia nr 4 a Sectorului 3 din Bucuresti. Ramane solutia milenara “pane et circensis”: Iar daca nu vine cu bani de acasa ca sa faca pomeni si dea concerte, candidatul va trebui sa apeleze la partid. Stupoare: Viitorul parlamentar nu va da socoteala doar in fata alegatorului ci si in fata partidului.

Ma opresc aici…