Un catch-all party aproape credibil

de Razvan Zamfir

Evident, PSD ameninta. Un partid mamut, puternic in filiale, cu un nucleu dur in expansiune (multumita guvernului de incropeala al pnl), la un pas de iesire din criza de leadership, cu un scor bun la europarlamentare (surpriza alegerilor, din punctul meu de vedere), PSD e singura temere a politicii portocalii.

Asa ca, in timp ce fuziunea PD – PLD e tratata ca o eroare politica de analisti si liderii liberal-democrati din teritoriu, ar putea fi o buna miscare in perspectiva, orchestrata, insa, deosebit de prost.
PSD are capacitatea de a se regenera, cu o viteza inconstanta, ce-i drept, dupa orice infrangere. Dupa tentativa esuata de a-l demite pe basescu, psd era in moarte clinica. Dupa ce pana si o parte a nucleului dur al pesedistilor votase in favoarea marinarului (pardon, navigatorului) portocaliu, iar social-democratii faceau mitinguri comune cu tribunul (!) si pareau deja cooptati in guvernarea schioapa liberalo-udemerista, PSD sta iarasi pe propriile picioare. 10 europarlamentari, in contextul in care PD are 13, e un succes. Un scor obtinut in conditiile in care Mircea Geoana ocupa formal functia de presedinte, iar Iliescu se constituie in aripa dizidenta. Pe scurt, social-democratii se redreseaza, ceea ce era si de asteptat intr-o tara cu un electorat predominant de stanga.
Era nevoie asadar de o miscare inteligenta a presedintelui (Romaniei). PD are (inca suficienta) popularitate, insa structurile din teritoriu (care dau, in fond, dimensiunea unui partid) sunt mult sub tentaculele pesedintilor. Bineinteles ca fuziunea cu PLD nu rezolva starea din teritoriu. Ba din contra, impinge cateva filiale catre divort si reluarea relatiilor cu national-liberalii, insa poate creea o iluzie: unificarea a doua forte politice importante – PD (recunoscut drept castigatorul alegerilor pt PE) si PLD (un partid de cadre). Asadar, PD-L. Bun si prost, simultan. De ce?

• BUN. Fiindca pastreza un brand consacrat, cu suficienta popularitate (PD), aflat in opozitie (deci, inca, posibilitate de crestere) si, totusi, aduce un element nou: cateva personalitati cu procentele lor aferente. Avem si o inclinare fina catre liberalism, discreta, de eticheta, potrivita intr-o societate in care liberalismul e, in totala in contradictie cu directia europeana, oarecum echivalent cu “elitismul”. Adaugam “trandafirul” (simbol socialist, dar nu conteaza, oricum nu intereseaza pe nimeni) si am putea avea in sfarsit un catch-all party romanesc.

• PROST. Fiindca tinde sa transforme fuziunea intr-un simulacru, reducand totul la inscrierea in PD a lui Stolojan & Co, si, respectiv, adaugarea unui L undeva in dreapta siglei (ca semn de apreciere). Dorinta de a exprima continuitatea partidului prezidential (care n-ar trebui folosita ca o formula depreciativa – e totusi un instrument al transformarii in republica prezidentiala) PD prin tanarul PD-L afecteaza credibilitatea noii formatiuni. Faptul ca “se insereaza valori liberale in programul de guvernare” nu poate masca faptul ca fuziunea e defapt acceptarea in PD a catorva peledisti de frunte pe functii de conducere. Iar asta e o problema. Fiindca absorbtia lui Stolojan nu cred ca va aduce nici procentele necesare si nici nu infige mai adanc radacinile in teritoriu. Iar din punctul meu de vedere, PD are nevoie doar de filiale mai puternice si de imaginea consolidata a unui partid de masa, cu un nucleu dur puternic si inversunat la urne. Altfel, nu va fi decat piticul care a reusit sa treaca la alegeri printre picioarele pesedeului.

In alta ordine de idei, criteriul ideologic mi se pare anacronic. Normal ca o constructie popularo-liberala e intr-o oarecare masura fortata, insa in teoria politica moderna, ideologia ocupa un loc secundar. Ne-am putea referi la modelul american (nu e exemplul meu preferat, dar e foarte potrivit acum) unde republicanii reunesc aripi liberale si conservatoare. Mai mult decat atat, un catch-all party e ideal pentru sistemul de vot uninominal majoritar (castigatorul ia tot), propus de presedintie. Asa ca masura prezidentiala de unificare a celor doua formatiuni si, mai ales, rezultatul, nu-s chiar miscari browniene politice, ci se pot dovedi o strategie castigatoare. Mai mult, aparitia unui partid mare (incercarea PD-L) ar trimite PNL direct in randul 2 al politicii.
Oricum, avem o cristalizare a scenei. Aliantele electorale sunt un subiect deja compromis, asa ca disputa la alegeri va trebui sa aiba loc intre formatiuni puternice, capabile sa alcatuiasca un guvern (poate chiar 2-3, daca ne gandim la remanieri) singure, ori alaturi de un partener capusa, gen udemere.